Britanicii isi doreau pe oricine sa le ia VW ‘de pe cap’ si erau dispusi sa il dea pe gratis.
Stirile despre acordul Ford si Volkswagen de a imparti dezvoltarea viitoarelor vehicule comerciale s-ar putea transforma intr-o fuziune completa, care ar crea imediat cel mai mare producator de automobile din lume. Este imposibil de stiut daca aceste discutii ar putea duce, de fapt, la unificarea intre companii. Cu toate acestea, rapoartele ne-au adus aminte de anumit moment din trecut, in 1948, cand Henry Ford II a avut ocazia sa preia Volkswagen si toate facilitatile sale absolut gratuit. El a refuzat.
Inainte de a ajunge la intalnirea interesanta in care a avut loc aceasta oportunitate, trebuie sa luam parte la o scurta lectie de istorie marca Volkswagen. Faimosul Beetle a inceput ca o modalitate de a mobiliza poporul german in timpul industrializarii tarii in anii 1930. Regimul nazist nu s-a referit niciodata la acesta ca fiind „Beetle”. In schimb, masina a fost KdF-Wagen pentru Kraft durch Freude sau „puterea prin bucurie”. Inainte de finalizarea fabricii Wolfsburg, constructorul de automobile a construit doar 210 dintre aceste modele si toate au fost trimise la oficiile sau oficialii nazisti, potrivit cartii Walter Henry Nelson „Small Wonder”.
Dupa sfarsitul celui de-al doilea razboi mondial, aliatii au impartit Germania in zone ocupate, iar britanicii au fost responsabili pentru zona care detinea fabrica Wolfsburg. Liderii ocupationali au reluat, de fapt, productia acolo ca o modalitate de a crea locuri de munca in economia decimata, postbelica, iar fabrica a construit 1.785 de Beetle-uri in 1945.
Fortele de ocupare britanice nu au dorit sa se afle in industria auto, totusi, si in curand au inceput sa caute pe cineva care sa preia fabrica Wolfsburg. Sir William Rootes si fratele sau Reginald au fost primele alegeri din 1947. Grupul Roots a controlat marcile auto precum Hillman, Humber si Sunbeam. Cu toate acestea, ei au ‘pasat’ oportunitatea.
Acum, Henry Ford II intra in final in scena. In martie 1948, britanicii au luat legatura cu directorul marcii americane si au programat o intalnire cu el in Cologne, Germania. Britanicii erau dispusi sa predea intregul VW pentru nimic, doar pentru a-si scoate povara de pe maini. Cand a sosit timpul pentru a lua o decizie, Ernest Breech, presedintele consiliului Ford, s-a uitat la Ford II si a spus: „Dl. Ford, nu cred ca ceea ce ni se ofera aici merita un r***t”, in opinia Small Mirare. Intalnire amanata.
Opinia lui Brecch ar putea sa nu fi fost singurul factor in decizie. Fabrica de la Wolfsburg a fost la doar cativa kilometri distanta de zona ocupata de sovietici, care a devenit mai tarziu frontiera est-germana. Directorii Ford ( neprezentati ) si-au exprimat temerea in a avea o fabrica atat de aproape de o zona atat de turbulenta, potrivit cartii lui Andrea Hiott, „Thinking Small: Strange Trip of the Volkswagen Beetle” (Calatoria lunga si ciudata a Volkswagen-ului Beetle).
Odata cu esecul acestei incercari, in plus fata de o refuzare a unui potential acord in 1947 cu Consiliul Australian de Reparatii, britanicii au renuntat. Acestia i-au predat responsabilitatea lui Heinz Nordhoff, care a preluat conducerea fabricii Wolfsburg in ianuarie 1948, si a lasat ca succesul sau colapsul viitorului VW sa se ‘odihneasca’ in mainile lui. Asa cum este evident astazi, lucrurile au mers bine. Acum, aceasta fuziune are sansa sa se intample din nou.
Sursa: Motor1
